de la lume adunate

După ce am gătat cu trebile importante de prin grădină, am găsit în lada cu secrete această reţetă...pe care drept să vă spun n-am încercat-o căci m-am săturat numai citind. Am citit-o cu lăcomie nebună şi m-am săturat. Dar până voi face eu personal langoşi, vă las să vă delectaţi...şi vă rog să-i mulţumiţi aceluiaşi Cosmacpan, care ne aşteaptă să aderăm la Asociaţia Gurmanzilor şi Gurmeţilor.


Despre pohte…şi lăcrimare…

Astăzi m-o buşit aducerile aminte şi aşa mi s-o răscolit din capetele ghetelor până în ceriul gurii că nu m-am putut obţine şi am purces la tăvălit nişte langoşi precum cele din visurile amintirilor mele de le mâncam sfârâinde cu înghiţituri hulpave încât de la colţ de la Brezoianu da-abia trecea strada şi parcă mă şi uitam cu jind înapoi la coada ce-şi aştepta salivând ofranda…
Aşa că am purces la zdrumicat nişte brânză de cea sărăturoasă ca aerul de malul mării (adecă nici prea-prea nici foarte-foarte) i-am trântit în faţă două ouă galbene de ciudă, i-am dat pe la nas aşa ca o pudră de zahăr şi ca să-i meargă buhul am făcut miş-fărâmiş nişte chimion de cel tare mirositor strecurându-i-l pe sub poalele albe. Hai să mărturisesc pân la capăt că i-am zvârlit două linguri de smântână ca să-i mai tai din având şi aspreală ca să nu mai fie aşa necăcioasă…
Ei, şi după ce am blagoslovit astfel în lighenaş brânza ţup călare pe lighean. Eh, dar cum festina-i lentă am pus la muială nişte drojdie de cea iute umflătoare în brăcinari pe care am frecat-o cu o linguriţă de zahar de i-au mers fulgii cei de făină pe deasupra…şi cu pălăria ceia de făină am lăsat-o să-şi revină din zbucium şi în ligheanul smălţuit am bătut sitele ca să curgă ploile…aşa cam o kilă de farină de cea albă şi puţin nisipoasă aspră ca vinul cel ce mă aşteaptă în pahar ( ca să mă dreg şi mai recuperez din energia perdută). Peste mivila cea de ninsoare am cuibărit două ouă cu două linguri aşa mai dodoloaţe de smântână că mie mi-i ruşine să zvârlu cu unt di cel galben şi dă-i şi-aşteaptă, că de…eream la mână clisei din castronaşul cel mic…şi de ce mă uitam de ce vedeam că se-nvârtoşează şi sporeşte da cu ciudă că era tot plină de spume şi când am crezut io că-i destul de-ntărâtată şi de pornită zvâr cu maiaua în ligheanul cel făinos. Ei şi unde nu-mi vine mie chef de hârjoană şi dă-i şi-mpunge, şi mai aşa ca la bâza mai pă faţă am înghesuit-o şi dă-i şi luptă, şi dă-i şi luptă cale de un sfert de ceas până am văzut-o că nu-i mai trebe nici unt pe la încheieturi nici lapte de cel căldicel dar nici de făină nu mai ţipă c-ar mai vrea…
Acu după atâta tăvăleală, am lăsat-o în plata Domnului să-i vie minţile la cap iar io mi-am clătit mânurile că vorba aia: nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase…că doar nu eram să stau cu urmele dezmăţului întipărite printre şanţurili şi canelurili din palme….da parcă pot să stau dejeaba…aş…
Am luat ceaunul cel mare în care se perpelesc toate cele supuse supliciului, l-am potrivit bine să nu se-nfurie când i-o creşte temperatura şi am răsturnat ca la două litre de ulei să fie să nu sufere de uscăciune condamnatele la adâncă şi evlavioasă înghiţeală hămesită. Ei, dar până când s-o prăpădi întru veşnică pomenire cele gogoşi-langoşi aurii mai va…cu toate că mult nu mai este…
Ca la un ceas am văzut că s-o răzvrătit aluatul cela şi atunci l-am prins la-nghesuit aşa ca o dezmierdare după care, mai mult leşinat l-am întins pe planşetă mângâindu-i marginile cu un sucitor şi pentru că prea se lăţise l-am hăcuit aşa în patrate de cele alungite. Am înfipt lingura în brânza ce stătuse şi se uitase plină de invidie (adică vezi draga Doamne pe ea n-o mai bagă nimeni în seamă) şi i-am furat ca la două umpluturi pe care le-am aşezat spre odihnă la mijloc de aluat şi ca să nu sufere de frică i-am acoperit ochii şi-am învelit-o cu restul acela de aluat şi l-am apăsat pe margini croindu-i brânzei un săcotei alungit aşa cam cum era şi pripeala din ochii mei…(că nu mai puteau ca să reziste la atâta tensiune)…focul descânta fundul ceaunului iar uleiul cel nevricos sfârâia cercetând jalbele împricinatelor. Şi uite aşa, una câte una, toate au mers ca să-şi primească pedeapsa şi de ce le atingea uleiul cei sfârâind le şi vedeai cum se umflă de ciudă că-s supuse la cazne şi până nu le vedeam aşa mai aurii la piele nici că băgam în seamă…
Ei, da…prima îmbucătură s-o lăsat cu lacrimi şi usturimi la limbă…dar câte nu suferă omul…şi ca să mai dezmorţesc oleacă din crâncena suferinţă, am prăvălit un pahar de vin de cel roşu ca năcazul să ia şi să ducă departe arsura şi lacrima ce mă munceau…
Poftă bună şi vouă iar dacă vă grăbiţi poate mai nimeriţi ceva firimituri şi o lacrimă pe fundul paharului…